Gara

Abia astept sa se faca ora 7, dar Soarele mult prea mandru, imi cunoaste gandurile si nu vrea sa elibereze cerul de sub mareata-i stapanire. Parca vrea sa-mi demonstreze ca lumea ii apartine, ca este vesnic stapan pe propriile-mi vise. Simt ironia din glasul razelor ce-mi inrosesc obrajii: „Totul va incepe cand vom dori noi”. Le simt puternice, arzandu-mi chipul, incercand sa ma clinteasca din loc, dar nu…
Abia astept ora 7. Nu ma voi lasa prada moleselii bolnavicioase ce a mistuit orasul. Nu voi permite arsitei sa-mi inaspreasca asteptarea. Cu fiecare adiere, cu fiecare zgomot, ora 7 este mai aproape.
Batalia finala ma gaseste asemeni unui copil in prima zi de scoala: timida si nerabdatoare, asteptand cuminte pe o banca. Imi netezesc pantalonii scurti si imi aranjez bentita pantofului. Bluza vaporoasa deseneaza jucaus forme nedeslusite, ajutata de buclele animate de vantul linistitor. Racoarea imi mangaie fiinta readusa la viata si abia acum observ petele sangerii care anunta sfarsitul unei zile mult prea lungi.
Un sunet asurzitor isi croieste drumul prin zidul de visare ce ma inconjoara si imi atrage atentia ca este ora 7.
Simt cum emotia imi stapaneste sufletul, iar ochii ii cauta prezenta printre multima ce coboara grabita din tren. Invalmaseala ma copleseste, iar glasul mi se sparge intr-un sunet mut al deziluziei „N-a venit”. Prabusirea este inevitabila, resemnarea nu-si are locul, iar eu tradez postura unui personaj nimicit.
Caderea imi este intrerupta de niste brate puternice si grijulii ce ma cuprind cu nevinovatia unui inger. Imi saruta obrajii fierbinti si imi sopteste cele mai dulci vorbe „Chiar daca tu esti micuta si nu poti vedea prin multime, sunt eu suficient de mare incat sa te vad peste tot acest vacarm”.


Degeaba merg in gara ca sa regasesc aceasta emotie. Tot ce intalnesc sunt doar niste masti ale unor personaje mult prea preocupate de vidul cotidian in care se dizolva pentru a schita macar un zambet sau o traire. Toti sunt preocupati de coada infernala de la ghiseul cu bilete si de faptul ca trenul are 2 minute intarziere.
Nu vad pe nimeni care sa astepte cu nerabdare o persoana draga. Totul a fost inlocuit de banalul „cheama un taxi, eu te astept acasa…sunt obosit/a”.
Trenul, Gara…magia a disparut. Traim in minunatul 2011 care spulbera orice parfum al inocentei. Viteza ne defineste: ne bucuram, iubim, uram, suferim si totul in viteza. Traim in viteza.

Imi este dor de vremea in care totul insemna ceva mai mult, de vremea in care chiuleam de la ore doar pentru a vedea doua persoane care isi reintregeau fiintele in acel loc, numit atat de simplu Gara.

Reclame

4 gânduri despre “Gara

  1. Sa stii ca nu a disparut emotia garii Eu am cateva gari in care imi place sa regasesc clipe din viata mea. Una din ele este Halta …copilariei. Niste nemernici au reusit sa darame cladirea dar nu au reusit sa mute si locul. De cate ori trec pe acolo opresc si gara parca apare din pamant. Este gara copilariei mele pe care nu o poate fura nimeni

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s